Niciodată nu am fost suficient de slabă, niciodată corpul meu nu a fost destul de bun încât să fie apreciat. La 50 de kg voiam să scad la 45, la 65 aș fi dat orice sa am înapoi 55 și tot așa. Într-o zi m-am uitat în oglindă și m-am întrebat: „cine definește în continuu cât de valoros este corpul meu?” și durul adevăr este că eu sunt aceea.
Am acum 20 de ani, acuși 21, și mă lupt de aproape 10 ani cu problema asta a imaginii de sine, a dietelor magice care să mă mențină într-o greutate „bună” și a remarcilor constante despre aspectul meu și am decis să spun stop, am decis să rup acest ciclu și să fiu 100% pozitivă că valoarea mea ca om nu este în câte kilograme am.
Haideți să vă povestesc mai multe despre călătoria mea.
Povestea mea
Nu am fost un bebeluș sau un copil „gras” de mică, însă odată cu mutarea în Italia la vârsta de 5 ani și posibilitatea alor mei de a cumpăra acum orice ne doream, am început cu toții să ne îngrășăm puțin.
Apoi, câteva luni mai târziu, chiar de ziua mea pe 7 septembrie 2007 am început clasa I, nu cunoșteam pe nimeni și, mai ales, nu știam să vorbesc o boabă de italiană.
Am avut dificultăți majore în a-mi face prieteni și de multe ori cel mai greu a fost să înfrâng convingerile anti-române pe care mulți oameni le aveau: România abia intrase în Uniunea Europeană și dăduseră o grămadă de români năvala peste Italia, unii cu intenții bune, dar la fel de mult cu intenții rele care ne pătaseră reputația.
Pe atunci, cred eu, că am început să-mi formez un mecanism de „binge-eating”, mai ales că dulapurile noastre erau mereu pline cu dulciuri și snacks-uri.
Atunci am început să iau în greutate foarte mult și chiar dacă este un lucru normal pentru un copil să fie mai grasuț și să slăbească odată cu înaintarea în vârstă, familia mea a început să facă glume pe seama aspectului meu.
Până prin clasa a 6-a nu prea mi-a păsat de ele, așa cum este normal: unui copil nu-i pasă de aspectul său, astea sunt lucruri pe care le internalizăm odată cu trecerea timpului.
Așa arătam atunci, că orice pre-adolescent de gimnaziu, perfect normal, cu siguranță scăpasem de greutatea de copil dar eu am început să mă văd ca cel mai scârbos lucru din lume.
A urmat una dintre cele mai groaznice perioade din viața mea, în care zilnic citeam bloguri „pro-Ana”, adică (și sper că nu știți despre ce este vorba) bloguri pro anorexie. Mâncam doar câte puțin din farfuria mea și mestecam gume toată ziua pentru a păcăli foamea. Nimeni nu s-a întrebat de ce nu vreau să mai mănânc, doar toată lumea m-a felicitat că am slăbit.
Așa ceva te distruge pur și simplu, să simți că pentru a fi „apreciat” trebuie să strângi din măsele și să nu mănânci, să-ți găsești activități care să îți ocupe mintea pentru a nu simți stomacul cum ghioraie.
Adolescența
Când am revenit în România am început să mă simt un pic mai bine și să mănânc normal, însă cum începeam să mănânc trei mese pe zi cum ar trebui și să nu mă mai limitez cum primeam comentarii de genul „iar ți-au crescut curii”.
Am realizat ceva zilele astea, nimeni niciodată nu mi-a spus toată viața asta că sunt grasă în afară de propria mea mamă. A fost un lucru extrem de trist de admis că mama mea mi-a transmis toate aceste nesiguranțe și mi le-a înrădăcinat în cap, dar este adevărul.
Ea a fost mereu foarte mititică, are doar 1.50 m și până la 40 de ani a avut mereu 45 maxim 50 de kg (poate pentru că era malnutrită și muncea 12 ore pe zi, doar zic) și s-a mândrit cu asta. Sora mea mai mică a moștenit, de asemenea, această construcție și a avut mereu o greutate aproape constantă și corp atletic.
Este clar că acesta nu a fost și cazul meu: „Avem 45 de kg când m-am măritat”, „Nici nu-ți vin hainele mele”, „La vârsta ta aveam 40 de kg” sunt doar câteva dintre spusele extrem de toxice pe care le-am auzit ani la rând.
Chiar și acum la 45 de ani mama nu poate accepta că hormonii din corpul ei s-au schimbat și nu mai poate avea aceeași greutate, forțează diete peste diete disociate și cine mai știe de care pentru a slăbi din nou „măcar sub 60 de kg”, ba chiar mi le oferă și mie.
Continuând povestea adolescenței mele, în clasa a 12-a am slăbit foarte mult, eram extrem de stresată și, în plus, mă despărțisem de iubitul meu deci clar nu aveam prea mare poftă de mâncare, așa că pentru prima dată în viața mea am ajuns la 51 de kg. Din nou aspectul meu a fost primit cu ovațiuni și eram și eu mândră.
Pandemia
Fericirea a durat puțin, căci a venit Pandemia și a trebuit să stăm cu toții închiși în casa luni întregi.
Atunci când mi s-a spus că m-am îngrășat am găsit eu o soluție pentru slăbit pe internet: să beau oțet de mere.
Zilnic, timp de mai multe luni am băut un preparat după o rețetă de pe internet care ghici ce nici măcar nu a funcționat, pe lângă toate problemele la stomac pe care mi le-a cauzat.
Ce viață este asta, când ajungi să-ți faci rău doar pentru a încăpea într-un model pictat în capul tău? Mereu imaginea ideală din creierul meu s-a modificat, niciodată nu am putut fi fericită cu ceea ce aveam pentru că eram prea ocupată gândindu-mă la ce aș putea îmbunătăți.
10 kg mai târziu
La începutul 2021 am început relația cu iubitul meu, atunci, de dragul lui și pentru că îmi plăcea să-i gătesc tot felul de chestii am început să mănânc două sau trei mese pe zi, consistente.
Am început să iau în greutate, pentru că în sfârșit nu mă mai limitam la o masă, o salată sau o ciorbă pe zi și mă bucuram de micile plăceri. N-au întârziat, ca niciodată de altfel, remarcele despre greutatea mea.
La mare în vara lui 2021 m-am simțit mai rău ca niciodată: mi se părea că arăt de-a dreptul dezgustător, că mă fac de rușine ieșind în costum de baie și nu am postat nicio poză de pe plajă. Ce prostie!
Ce șireată poate fi mintea noastră și cum ne joacă feste. Mereu când mă uit pe poze vechi mă întreb: „Care era problema mea? Eram superbă!” și totuși în momentul acela mi se părea că se prăbușește lumea.
Am realizat că-mi cream singură o stare atât de mare de discomfort încât am crezut că am IBS (Irritable Bowel Sindrom, sau inflamația intestinului) de la fixația pe care o aveam pentru cum arată burta mea, eram atât de balonată încât simțeam de parcă mi se rup mușchii de la cum trebuie să se întindă.
Este incredibil cum creierul nostru ne poate distorsiona imaginea pe care o avem despre propriul nostru corp, din cauza gândurilor internalizate pe care le avem și cum ne poate distruge momente minunate de care ar trebui să ne bucurăm.
Acum, când mă uit la poze vechi de când aveam 50 de kg și pozele de anul trecut de la mare îmi dau seama că diferența corporală este minoră, adevăratul lucru este încrederea în mine: cât am fost mai slabă mă consideram mai frumoasă, apoi, când m-am îngrășat am început să cred că nu mai este așa.
Acum, aproape un an mai târziu am 64 de Kg și mi se pare, sincer, că arăt bine. Merg la sală cu regularitate încă din ianuarie și corpul meu este mai atletic decât a fost vreodată (nu mi-a plăcut niciodată să practic sporturi). Îmi place să fac cardio, pot urca câte 40 de minute la stair master și împing 100 de kg la presă, viața e frumoasă.
Corpul meu este cel al unei tinere sănătoase din toate punctele de vedere, atât fizic cât și mental.
Și totuși, când am fost acasă de Paște am avut o criză și am cedat plângând la masă când, din nou, toată lumea și-a găsit ca subiect de discuție greutatea mea: că ce am pățit de m-am îngrășat așa, dacă nu cumva sunt gravidă și cine mai poate să mai adauge.
Am zis-o și am s-o mai zic: îmi iubesc familia și îi iert pentru modul în care s-au comportat de-a lungul vieții mele pentru că nu au știut și nu au realizat cum este mai bine, dar faptul că m-am îndepărtat de ei m-a salvat și mi-a redat pofta de viață.
Este important să ne dăm seama că cuvintele dor, că cuvintele marchează oamenii și că ele pot rămâne cu cineva pentru tot restul vieții lor, chiar dacă poate am spus-o doar în glumă și nu am vrut să facem rău.
De ce am decis să mă iubesc așa cum sunt
De câte ori ai mers pe stradă și te-ai uitat dacă cuiva îi iese burta sau nu? Sau dacă au grăsime deasupra genunchilor sau brațele sunt prea groase? Răspunsul este niciodată și totuși rămânem fixați pe aceste mici detalii atunci când ne uităm la noi înșine.
Iată câteva lucruri pe care încerc să mi le repet zilnic:
- Corpul meu arată extrem de bine așa cum este el, pentru că este un corp normal.
- Corpul meu poartă toată povestea mea pe el, în vergeturi, în grăsime și în toate celulele lui.
- Corpul meu este căminul meu pentru întreaga viață și trebuie să învăț să-l respect și să-l iubesc.
- Corpul meu nu este corpul altcuiva, iar eu sunt singura care are autoritate asupra lui.
- Sunt mult mai mult decât corpul meu și modul în care arăt nu-mi definește valoarea.
Așa că aici și acum, vă invit să spuneți „NU-MI MAI PASĂ!” și să vă eliberați odată pentru totdeauna de această presiune de a arăta într-un anumit mod. Este de-a dreptul terapeutic.
Sunt conștientă că vor mai fi momente grele, în care mă voi simți groaznic, dar îmi promit solemn să nu mai ajung niciodată să spun că mă urăsc și, în schimb, să văd bunul în tot ceea ce sunt.
Vă doresc o viață minunată,
Emilia.
P.S. Dacă vreți să discutăm puteți lăsa un comentariu mai jos sau îmi puteți scrie oricând pe Instagram un mesaj, vă voi răspunde cu drag!
