De ce mereu plâng de ziua mea

Untitled-1

Nu mai țin minte exact când a început „tradiția” aceasta, dar de câțiva ani nu există moment pe care să-l urăsc mai mult în an ca ziua mea.

Eu sunt Emilia, sunt născută pe 7 septembrie 2001 sub zodia fecioară și cel puțin de când încă mai am amintiri nu am avut o zi de naștere în care să mă simt bine.

Uneori, ca anul acesta, mă abțin să plâng în fața celorlalți și o fac cât de în liniște posibil la mine în cameră, în alți ani în schimb plâng așa pur și simplu în timpul zilei, înainte, chiar și după.

Nu voi uita niciodată noaptea spre majoratul meu, când am plâns atât de tare încât a doua zi când am fost trezită să mi se spună la mulți ani eram atât de umflată încât nu mai semăna a fața mea.

Atunci m-am simțit pentru prima dată atât de singură de-mi venea să urlu: îmi făcusem petrecerea cu o săptămână înainte ca să fie încă cald să o pot face în curte și în seara aceea nu s-a trezit nimeni să-mi spună la mulți ani la ora 12.

Nu mama, nu sora mea.

Nu au venit „prieteni” cu tort să-mi cânte la mulți ani.

Și am stat și am plâns mângâind cățeii, până ochii mi s-au umflat și nasul s-a înfundat și mulțumită Domnului am adormit.

Anul acesta am decis pentru prima dată să nu mai fac absolut nimic de ziua mea, mai decisesem asta în câțiva ani, dar mă răzgândisem pe ultima sută de metri.

Nu m-am machiat, nu m-am aranjat și nu mi-am luat hainele bune pe mine. Nu am făcut curățenie, nu am pregătit mâncare și nu am invitat pe nimeni la mine. Am purtat un hanorac vechi pe care îl aveam pe acasă, că am fost surprinsă de valul acesta de frig și am doar haine de vară la mine, niște pataloni de trening și șosete pufoase pentru că mor de frig.

La insistențele mamei a făcut un grătar unde au venit bunicii mei și iubitul meu și am suflat lumânările: 21 de ani.

It's supposed to be fun turning 21

Taylor Swift, All too well

Un motiv pentru care nu-mi place să-mi fac ziua de naștere este pentru că mereu simt că lumea nu se simte bine, că e nașpa și că se plictisesc. Mereu simt că în timp ce eu dau 100% la zilele celorlalți pentru mine nu se chinuie nimeni să dea nici 20%.

Mi se pare că mereu, pentru mine, se caută calea cea mai scurtă și mai rapidă. Nimeni nu planifică nimic, cadouri cumpărate pe ultima sută de metri doar ca să nu fie mâna goală și urări făcute în scârbă.

În plus nu-mi place să fie ziua mea pentru că atunci mereu mă lovește realitatea: „a mai trecut un an, iar tu tot n-ai reușit să faci nimic”.

Crezusem că anul trecut am atins fundul, dar anul ăsta e și mai rău: nu am mai avut putere să plâng, așa cum am plâns de disperare timp de o săptămână anul trecut, acum doar am stat în liniște cu ochii în lacrimi și am încercat să-mi caut de treabă. 

Îmi promisesem anul trecut că până anul aceste lucrurile vor sta altfel, dar acum sunt și falită și cu sufletul în mii de bucăți, anul trecut măcar lucram nu trebuia să mă gândesc că mă întorc la Cluj și dacă nu mă sună niciunul dintre cele 20 de joburi la care am aplicat nu știu ce o să mă fac.

Dar știți ce mă enervează foarte mult? Faptul că de data aceasta am încercat, mi-am dat silința, m-am luptat cu demonii și cu mine însumi și tot nu am reușit să evoluez, sunt prea distrusă să mai am vreo șansă de salvare.

Am citit cărți, am făcut exerciții de comportament, jurnal, am făcut sală, ba chiar am cerut și ajutorul unui psiholog pentru studenți (care mi-a dat cu flit că erau prea ocupați, dar asta e altă poveste).

Și am avut momente în care fraiera din mine chiar a crezut că după atâția ani în sfârșit îmi voi putea găsi și eu liniștea, chiar am crezut că o să pot deveni o persoană echilibrată, că voi fi în sfârșit fericită.

Adevărul e că simt că mă sufoc în viața asta, din ce în ce mai tare pe zi ce trece și nu mai reușesc să găsesc scuze pentru a rămâne, pentru a mai încerca o dată.

Este atât de urât să îți dorești liniște?

Să îți dorești o viață unde să poți fi tu într-un mediu care te face fericită, că simt că toată lumea se așteaptă la altceva de la mine la 21 de ani și eu nu pot decât să-mi doresc să pot fugi undeva într-o cabană la munte și să îmi produc singură toate cele necesare să nu mai am nevoie niciodată să ies din casă.

Ți-a plăcut acest articol?

Distribuie-l, așa îl vor putea vedea și prietenii tăi!

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on twitter
Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published.

În acest articol:

Urmărește-mă:

Emilia Florea - despre mine

Eu sunt eu!

Pasionată de fashion, beauty și tot ce este frumos.
•Trăiește azi cât poți de bine!•
Cluj-Napoca | Piatra-Neamț

Ultimele articole:

Vrei să rămâi la curent cu ce mai postez?

Înscrie-te la newsletter și  obține pdf-uri gratuite, noutăți despre videoclipuri sau articole de pe emiliaflorea.ro sau stylecorner.ro.

Vrei să rămâi la curent cu ce mai postez?

Înscrie-te la newsletter și  obține pdf-uri gratuite, noutăți despre videoclipuri sau articole de pe emiliaflorea.ro sau stylecorner.ro.